Şi dacă mâine voi trăi,
NU voi uita să mai zâmbesc.
Şi dacă mâine voi mai fi,
Voi încerca chiar să iubesc
Fiinţe, lucruri şi idei,
Credinţe, mituri, cereşti zei,
Voi iubi ziua, dar şi noaptea
Păcatul şi virtutea castă,
Grădina casei însorite
Şi florile moarte din glastră.
Dar dacă totuşi voi pleca
Din lumea asta îngheţată,
Să vii din când înn când la mine,
În cimitirul de pe coastă!
Să îmi aduci aflori asfinţite
Şi-o lumânare scăpătată,
Să-mi zici vreao două-trei cuvinte
De lumea asta urâcioasă!
Ba nu! Mai bine-ar fi să taci
Şi să laşi vântul să vorbească.
Tu, te gândeşte un pic la mine,
Ruina-n viaţă de-altădată!
O lacrimă să-ţi laşi să curgă
Când îţi vei aminti de mine,
Să simt de-acolo, din adâncuri,
Că cineva a fost cu mine.
Şi nu uita când vei pleca,
Să iei o mână de pământ
De pe mormântu-n veci tăcut
Şi să mă porţi cu tine-n gând!
PS: 30 decembrie 1997 Această poezie este dedicată mamei mele care a devenit un înger mult prea devreme. Sunt convinsă că această poezie mi-ar fi dedicat-o ea mie dacă ar fi ştiut că pleacă aşa repede de pe pământ. În amintirea celei care a fost MAMA MEA!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Trist! Mult prea trist! Probabil ca ai simtit o durere profunda care te-a marcat pe veci de ai ajuns sa scrii atat de profund si cu o asa mare insemnatate. Pacat! La cat esti de optimista si vesela habar nu aveam ce se ascunde in sufletul tau! Scri foarte frumos, dar prea trist! Felicitari fata! Nico
RăspundețiȘtergereMersi Nico pentru aprecieri. Asta este viata! Daca nu as fi optimista cred ca eram de mult timp langa mama!
RăspundețiȘtergere