FARA CUVINTE

Am ajuns intr/un punct in care ma simt foarte obosita. Am ajuns sa ma simt ca un om de 80 de ani. Daca maine as putea baga capul in nisip ca strutul si sa il mai scot peste o saptamana sa gasesc toate la locul lor as face/o. Sunt trista, poate prea trista cum nu am mai fost de mult timp. sunt bulversata si extrem de batranicioasa. Simt ca pierd din puterea care m/a facut sa merg mereu mai departe indiferent de obstacol, sa ma scol atunci cand mi/a fost mai greu. Am impresia ca cineva imi ia din vitalitate in fiecare zi si nu mai vrea sa mi/o dea inapoi. Am nevoie de o imbratisare. Cine se ofera? Ala io, ala io!!?? Nimeni ca de obicei. Vreau la mama! Nu conteaza unde: sus in cer, aici pe pamant, dar vreau in bratele ei. vreau sa simt si eu inca o data cum e. am nevoie de ea si de vocea ei. am nevoie sa stiu ca ea e acolo pentru mine, nu m/a uitat si ma va imbratisa mereu indiferent ca voi avea 28 sau 88 de ani. dar NU POT. NU SE POATE! cateodata renunt pentru moment sa mai cred in mine si imi vine sa imi iau lumea in cap. cine ma intelege? am impresia ca nimeni...sau poate m/o intelege cineva dar nu prea mi/o arata. unde sunt eu acum? undeva unde nu stiu daca voi mai reusi vreodata sa mai fiu si unde nu as vrea sa maI ajung vreodata... in pielea MEA. ma urasc cateodata asa mult desi stiu ca nu fac bine. imi dau palme singura si imi fac curaj exact ca unul in fata streangului. ma agat de tot si toate si incerc sa merg mai departe. de mers merg ca asta e natura mea, asa mi/am cladit eu sistemul meu de autoaparare. mai calc prin gropi, ma mai impiedic, ma mai julesc in genunchi, dar eu merg inainte. ofi bine o fi rau? mai ma gandesc, vorba cuiva anonim.