anunt extrem de important pentru mine si cei care ma citesc

Dragilor, cei care imi citesc aberatiile, cum zic unii, trebuie sa va anunt ca mi/am mutat acest bloguletz pe www.viatainclipe.radicalonline.info si puteti citi in continuare acolo postarile mele cele mai recente. Momentan aici nu am mai postat nimic deoarece lucrez la celalalt, dar acolo va asteapta surprize. Cine a crezut ca am stat cuminte pana acum s/a inselat amarnic! Cititi pe noua adresa si veti vedea!

FARA CUVINTE

Am ajuns intr/un punct in care ma simt foarte obosita. Am ajuns sa ma simt ca un om de 80 de ani. Daca maine as putea baga capul in nisip ca strutul si sa il mai scot peste o saptamana sa gasesc toate la locul lor as face/o. Sunt trista, poate prea trista cum nu am mai fost de mult timp. sunt bulversata si extrem de batranicioasa. Simt ca pierd din puterea care m/a facut sa merg mereu mai departe indiferent de obstacol, sa ma scol atunci cand mi/a fost mai greu. Am impresia ca cineva imi ia din vitalitate in fiecare zi si nu mai vrea sa mi/o dea inapoi. Am nevoie de o imbratisare. Cine se ofera? Ala io, ala io!!?? Nimeni ca de obicei. Vreau la mama! Nu conteaza unde: sus in cer, aici pe pamant, dar vreau in bratele ei. vreau sa simt si eu inca o data cum e. am nevoie de ea si de vocea ei. am nevoie sa stiu ca ea e acolo pentru mine, nu m/a uitat si ma va imbratisa mereu indiferent ca voi avea 28 sau 88 de ani. dar NU POT. NU SE POATE! cateodata renunt pentru moment sa mai cred in mine si imi vine sa imi iau lumea in cap. cine ma intelege? am impresia ca nimeni...sau poate m/o intelege cineva dar nu prea mi/o arata. unde sunt eu acum? undeva unde nu stiu daca voi mai reusi vreodata sa mai fiu si unde nu as vrea sa maI ajung vreodata... in pielea MEA. ma urasc cateodata asa mult desi stiu ca nu fac bine. imi dau palme singura si imi fac curaj exact ca unul in fata streangului. ma agat de tot si toate si incerc sa merg mai departe. de mers merg ca asta e natura mea, asa mi/am cladit eu sistemul meu de autoaparare. mai calc prin gropi, ma mai impiedic, ma mai julesc in genunchi, dar eu merg inainte. ofi bine o fi rau? mai ma gandesc, vorba cuiva anonim.

era

Doua chipuri, doua suflete, doua fiinte, iubire la patrat. S/au nascut in lumea intunericului, unde linistea si trairile interioare sunt mai profunde decat insasi moartea. Aud ciripitul pasarilor, vorbele dulci si suave, zbieratul unei femei care naste, al cocorilor, simt zambetul, supararea si mania proletara. Atingerea este parte din viata lor si prin atingere au invatat sa supravietuiasca, sa mearga mai departe, sa iubeasca, sa cunoasca, sa invete, sa priveasca fara a fi privit vreodata. Ce este in sufletul lor? Respect, ciuda, manie pe Dumnezeu si toate, frustare, incredere, dragoste netarmuita, curiozitate, fericire, tristete si durere. Dar ei, cei care traiesc in bezna au un mare avantaj: nu pot vedea rautatea, invidia, durerea, tradarea, zambetul perfid, praful de pusca, ororile razboiului, ci doar le simt, mult mai profund, dar simt. Cateodata ma intrebam daca acesti oameni nu sunt mai fericiti ca noi, ceilalti, oamenii normali. Si acum ca si atunci cred acelasi lucru: ca sunt mult mai fericiti. Pentru ca acolo in lumea intunericului, in lumea lor ei simt, noi am incetat sa mai simtim la adevarata intensitate de cand am uitat sa pretuim fiinta. Promit sa continui aceasta marturisire.